Camden road

Why it feels so good to feel so sad
Un manechin cu nasu facut ferfenita
O chinezoaica care nu stie sa mearga pe tocuri

I only smile in the dark
O negresa dansand in liniste
Niste colegi de munca pe care ii ocolesc in multime

I only listen to the sad, sad songs 
Un tip care-si aprinde tigara invers in timp ce ne intersectam privirile

Pour your misery down, 
pour your misery down 
On me
Etc

“The Laughing Heart

your life is your life
don’t let it be clubbed into dank submission.
be on the watch.
there are ways out.
there is a light somewhere.
it may not be much light but
it beats the darkness.
be on the watch.
the gods will offer you chances.
know them.
take them.
you can’t beat death but
you can beat death in life, sometimes.
and the more often you learn to do it,
the more light there will be.
your life is your life.
know it while you have it.
you are marvelous
the gods wait to delight
in you.”
― Charles Bukowski, Betting on the Muse: Poems and Stories

despre smiorcaiala

Cand m-am internat in spital , a doua zi, a venit unchiul meu in vizita. Dupa 2 vorbe a izbucnit in plans, om la 50 de ani. Tatal lui murise de cancer la plaman. Retraia povestea.
Cand a venit tata 2 zile mai tarziu nu a plans deloc, cu toate ca doctorul ii spusese ca sunt captusita bine. Cand a murit bunicul meu acum 2 ani , tata nu a plans deloc.Era vizibil afectat, insa nu a plans.

Singura data cand l-am vazut pe taica-miu plangand a fost cand aveam eu vreo 5 ani si plangea pentru ca  isi facea griji de viata de familie(el cam dupa 5 ani de casnicie a inceput sa se ingrijoreze)

Cu toatea astea taica-miu e un om foarte sensibil. Daca nu cel mai sensibil om pe care il cunosc. Tine minte ce i-ai zis si acum 5 ani. Daca e un lucru rau .Cand vine vorba de el.

Si ca sa continui cu evidenta plansului, evident cel mai mult am plans eu mereu. Insa pe locul 2 e unchiul meu, un punct in plus, el a plans si cand a murit bunicul .

Impresii

Am intrat  in aceeasi zi cu Adrian Nastase.In taxi, in drum spre spital se anunta la radio sentinta de 4 ani. Cand eu asteptam la urgente, anunta cum s-a prezentat singur la puscarie.
Si totusi, el o s-o duca in condiii mai bune ca mine.

Aceleasi medicamente din' 85.De 30 de ani nu a progresat nimic. Aceleasi paturi de 30 de ani. Ma intreb cate mii de oameni au stat pe patul pe care stau eu acum.Inchid ochii si ii numar pe toti care au murit pe patul meu. Cati ati renuntat? Dar e ok. Daca sunt in 85, inseamna ca m-am intors in timp si nu pierd nimic din prezent.

Astazi e ziua lu Alexuta.Face 13 ani.

La pranz am primit o supa cu pielita de pui.Nimeni nu a zis multumesc.Plin de batrani.Toti se holbeaza la mine. Unii imi zambesc cu ochii spunandu-mi " totul va fi bine". Asta, normal, ma face sa plang.

Simt ca merit tot ce mi se intampla. Oamenii spun lucruri frumoase si sunt empatici. Mie imi vine doar sa plang. Nu cred ca pot sta o luna aici.

Aflu ca te deochi daca ai sangele dulce.Sunt intr-un spital.Pe una din tipele din salon o doare capul.Se zic chestii de deochi.Asta e motivul.E deocheata.La un moment dat batrana care zice deochiu confirma: "Da, esti deochiata." . Imi explica: mi s-a incurcat vorba. 

the butterfly effect

Unul din efectele secundare ale pastilelor pe care le iau e detasarea de sine.Cand stau intinsa in pat, si nu numai, imi simt cateodata corpul mai mare decat este si simt ca sufletul imi iese din corp si fuge intr-un colt de sus al camerei.Asa incep sa ma privesc din exterior , corpul meu continua sa faca lucruri si eu observ cocotata, de sus, totul.


Ma simt ca intr-un film prost. Simt ca am ajuns in cea mai proasta versiune a posibilei mele vieti.Nu mai tin eu minte , insa am incercat sa-mi tot modific viata , modificandu-mi trecutul, luand decizii din ce in ce mai proaste pana cand totul a devenit un haos incontrolabil si nu va mai fii ca la inceput, lucrurile nu vor mai fii niciodata normale.

Toate astea sunt defapt rezultatul pastilelor,depresiile, anxietatea.In mai putin de o luna va fii totul gata.Bea cat mai multa apa.3 litri pe zi.Hidrateaza-te!